Muzica de azi este cor innegurat din mii de violoncele ale caror lacrimi topesc picioarele micului print pitic… Ce poate el sa faca? E atat de marunt si singur…. Nici Exupery nu-l mai poate face fermecator in dansul lui azi…
„Micul prinţ îmi punea multe întrebări, dar nu părea niciodată să le înţeleagă pe ale mele.”
„Şi într-o zi mă sfătui să mă străduiesc să fac un desen frumos, să le intre bine în cap copiilor de pe pămînt. “Dacă ei călătoresc într-o zi, îmi spuse el, s-ar putea să le fie de folos. Uneori poţi lăsa ceva ce ai de făcut pe mai tîrziu fără să se întîmple nimic. Dar cînd este vorba de baobabi, asta e întotdeauna o catastrofă. Am cunoscut o planetă locuită de un leneş. Neglijase trei arbuşti…” ”
Zau! Nu crezi? Ba da, iti spun sincer, sunt frustrata.
Tot incerc sa cred, incerc sa va inteleg, incerc sa ma adaptez fara sa ma pierd. Nu pot. La fel de sincer – nu pot.
Poate tu crezi ca frumosul poate fi reprezentat de un adevar ciuntit oleaca sau de daruirea incompleta. Eu nu cred. Caut cu incapatanare absolutul iar voi, mai rau decat b0ii, nu intelegeti asta. Ca sunt eu ciudata am auzit. Ca sunt nebuna am auzit. Ca cer prea mult cand toata lumea vrea sa primeasca… ce sa mai zic… Dar stii ce? Recunoaste ca, daca ar fi sa alegi, ai alege pe cineva care spune adevarul total si ti se daruieste absolut.
Tu nu intelegi ca jumatati de masura nu merg? Nu intelegi ca VREAU sa inteleg si, tot incercand, o voi face pana la urma?? Nu intelegi, mai om, ca nu pot si NU VREAU sa renunt la increderea asta oarba ca exista ABSOLUT?
Poate, in alta viata, cineva va intelege si va crede ca totul este creat spre a merge spre curat si spre lumina, spre frumos si spre inalt, spre bine si spre liniste, spre PUR. Voi nu vreti sa intelegeti si se repeta greselile una dupa alta, ca intr-un dans tampit creat de oameni fara picioare. Sunteti ingloditi in tot ceea ce inseamna modern si mizerie, iar eu visez in continuare (da, Doamne, sa fie vesnic visul!) la absoluturi.
E corect, ma, sa-mi inec visul in bratele cuiva care nu-l poate duce? E corect sa ma pierd pe mine – eu, care visez si vreau FRUMOS, ma – pentru a te castiga tu – tu, care vrei si poti frumos pe jumatate, daruire pe jumatate….
Frate, daca vii tu (sau sa zic TU – fara nici un fel de legatura cu vreo religie), tu ala care crede si care incearca, care lupta si care se daruieste, care vrea – ma frate, VREA – eu creez cu tine un univers si-l renastem si pe asta. Nastem mari si munti, nastem lumi intregi spre a inalta pe culmile cele mai curate toate sperantele noastre de bine in concretizare. Pruncim, frate, pana la sfarsitul lumii, care numai de dragul nostru nu va vrea sa vina. Iti imaginezi – ar sta el insusi Domnul cu barbia rezemata-n palme sa ne respire bucuria. Poate atunci el ar zice – uite, mai, asta da RAI.
Si tu – voi – de ce nu vezi, ma? De ce renegi un suflet pe care il poti castiga cu tot ceea ce e material si depinde de el, ca sa castigi mocirla?
Frumosul pleaca mereu, cu un aer infrant, de langa cel ce doreste mai putin frumos sau. Si, in ciuda aerului lui umilit si ciufulit, el reinvie mereu. Nu poti ucide frumosul. El renaste prin sine, pentru ca fiecare strop de roua il cerseste, fiecare raza de soare ii face curte, fiecare frunza il doineste, fiecare ideal il innoieste, fiecare vis il adapa, fiecare atingere curata il infioara si-l renaste.
Maaaaaaaaaaaa, voi muriti urati in urat, noi, fratii, traim frumos in frumosul etern.
Si nu uitati, uratul s-a nascut din frumos si de frumos va muri.
Dupa o zi bogata, implinita (poate), dupa lungi plimbari de cutreierare a unor colturi de rai, dupa ce mi-au fost imprimate in suflet imagini si trairi, azi am ajuns la o concluzie… Trista? Nu. Imbucuratoare? Nu. O concluzie ca oricare alta (poate).
Fericirea se traieste si se rememoreaza in termeni de secunde sau, pentru norocosi, minute. Ea nu exista, nu se perpetueaza, nu se mentine, nu depinde de eforturi ori de dorinti. Vine in vizita uneori, atat de usor incat nu o poti gusta decat cand esti in mijlocul ei, pentru ca apoi sa plece la fel de repede, lasandu-te sec si mat. Vine in vizite scurte ca sa poti compara, ca sa stii cum ar putea fi, ca sa stii, apoi, ce inseamna lipsa ei.
Apare in mijlocul unei linisti de cripta ori al unei tulburari. Poate aparea intruchipata in constatarea trairii aceleiasi bucurii alaturi de o persoana draga, intr-o amintire ce te managaie, in zambetul persoanei pe care ai suparat-o, in increderea in realizarea visurilor din copilarie sau, pur si simplu, intr-o plasmuire de mai bine.
Fericirea se plateste. Probabil multi au spus-o, poate si mai multi au gandit-o si simtit-o. Se plateste cu lipsa ei. Esti fericit exact atata timp cat ai nevoie pentru a incepe sa crezi ca sentimentul ar putea, eventual, sa se permanentizeze. In momentul in care siguranta este un picut mai mare decat limita de mijloc, fericirea pleaca. Pleaca si te lasa cu ochii umezi, intr-un moment in care nu iti mai amintesti exact de ce continui sa razi, atata timp cat ai convingerea ca sentimentul pe care incepi sa-l traiesti nu este, cu siguranta, unul pe care ti-l doresti. Si apoi reincepe ciclul. Un ciclu care se reia de suficient de multe ori, dupa parerea mea, cat sa poti innebuni la sfarsitul vietii, presupunand ca acesta are bunul simt sa vina in jur de 60 de ani.
Intelepciunea consta, probabil, in a trai cu totul momentele de fericire atata timp cat esti in mijlocul lor, fara a te gandi ca vor trece, si a nu deznadajdui, ulterior, cand ele dispar, convingandu-te ca se vor intoarce. Vor reveni, oricum, probabil exact inainte sa cazi…
Sa nu ceri? Da, asta inseamna intelepciune. Sa nu ceri, sa nu astepti, sa nu cedezi… Sa nu crezi in altceva si altcineva in afara de tine.
Am ajuns azi la concluzia ca am, totusi, speranta ca la un moment dat as putea avea un oarecare grad de intelepciuneoleaca mai ridicat decat cel de ieri(poate)…
Trist? Nu. Imbucurator? Nu. O concluzie ca oricare alta….
Cum? Mor oameni? Dar cine ii naste, daca nu o imbolnavita incredere incapatanata in existent lor? Cui ii trebuie cine?
Suntem fiinte sociale? Intr-o lume in care socialul reprezinta distrugerea repetata a frumosului (si, desigur, cine sunt eu sa definesc frumosul?) nimic nu pare mai ireal sau inexplicabil decat intovarasirea. Cine e frumos? Cine e dorit? Cine e demn?
Sau – dimpotriva – cine se poate masca mai bine? Cine manipuleaza? Cine e fanfaron?
Nu iubim. Suntem scarbosi pana la moarte intr-o lupta a raului asupra unui rau mai suportabil. Castigatorul reprezinta oricum invingerea. A unui om, a unui grup, a unei natii, a unei lumi. Tragic – a unei idei de umanitate: “N-au existat OAMENI, dar exista teoria UMANITATII…” Suntem monstri, iar acest lucru ne bucura. Suntem mandri ca suntem monstri si nu ne intrebam cu ce prêt platim ingenuncherea idealului. Mergem constant ascendent spre uratul pe care-l idolatrizam.
Imaginati-va o tinere de mana care nu cuprinde un iad… Ce sa vorbim de a cuprinde un rai? Noi nu stim asa ceva. Stim notiuni, nu simtim nimic. Niste boi! Niste nenorociti!
Incatusam in priviri suspicioase idealurile vecinilor nostri, iar ei ne umilesc inflacarat. Suntem uniti in deznadejdi. Redefinesc momentul nasterii – el reprezinta inceputul unei morti temporare.
Nu va vreau, ma! Nu va vreau pe nici unul! Baliti in chip de dumnezei pe visurile mele si am ajuns sa cred ca sunt bolnava in fata unei multimi de sanatosi. Si da, sunt bolnava. Dar in fata mea.
Cine e azi prostul care nu investeste toata energia in a-si ascunde cu orice pret ideile, daca acestea tin de frumos (Da, da… De frumosul in care EU cred….). Cine e azi naivul care inca mai crede in prietenie? Cine poate azi mentine sau construi, cu oricat de multa truda, o idée de mai bine? Cine, ma, cine?!
Cica sa fii OM. Neaparat cu majuscule! Azi voi sunteti oamenii, iar mie mi-e sila. Eu nu sunt om. Nu sunt ca voi, nu sunt de-al vostru. Sunt de-a mea. Eu, cu mine, pe mine, MA!
Iti intisesem mana; te zbateai cumplit si plangeai; priveai la prapastia nesfarsita de care nu te despartea decat desprinderea mainii; strangeai cu disperare in pumni firele de iarba care-ti erau ultim suport… Urlam ca o nebuna: „Prinde-ma de mana! Te implor, ai incredere! Te iubesc!” Printre suspine sacadate imi spuneai, tinand ochii strans inchisi: „Nu pot, nu vreau sa fiu povara bratelor tale!” Stiam ca erau ultimele clipe, dar speram…
N-ai stiut ca pumnii meu strangeau si ei fire de iarba… La fel ca si pe tine, doar ele ma ajutau sa nu cad in prapastia mea… N-ai stiut ca strangerea de mana ne-ar fi salvat pe amanoi…
As vrea sa fiu o marunta frimitura in coltul gurii tale… sa te sarut incet, iar tu sa nu ma simti; as sta acolo, linistita si tacuta, infruptandu-ma cu roadele buzelor tale…
As vrea sa fiu pamantul moale ce-ti intra intre degetele de la picioare cand mergi descult prin ploaie, sa-ti imbratisez degetul mic, iar tu sa nu stii; l-as invalui si l-as rasfata, managaindu-i toate ranile pe care tu, neatent, nu i le-ai alinat…
As vrea sa fiu cerneala ce-ti ramane pe maini atunci cand, fidel ideilor, iti supui ochii sa infrunte filele virgine; m-as prelinge incet pe incheietura mainii tale si as face dragoste cu fiecare rid fin pe care tu, in uitarea ta incrancenata, l-ai ignorat.
As vrea sa fiu urma lasata de cearsaf pe spatele tau cand te trezesti dimineata; m-as intinde linistita langa unduirile ce-ti canta senzualitatea si as dormi somnul cel mai dulce…
As vrea sa fiu fulgul ce-ti intra-n ochi cand te plimbi iarna, lasandu-te troienit… M-as topi si, cu daruire totala si fericire absoluta, mi-as inchina sfarsitul, transformandu-ma in lacrima efemera, inmormantarii tuturor durerilor tale…
Margaritar tomnatic 