Scrisoare catre mine

Sunt trista… Traiesc un tipar care ma sfarma, independent de ceilalti. Sunt obosita… Ating in secunde curate visuri nesperate, care apoi se spulbera in licurici ce-mi mor pe trup, indiferent de intentiile celorlalti.

Azi am ales sa fiu pesimista. As plange ploi nesfarsite, as delira despre moarte si sfarsit; as inchina intreaga zi unui templu al demolarii…

Azi nu mai vreau sa ma cunoasca nimeni. Singura port vina gandurilor mele de deznadejde, voluntar si masochist. Involburate mari imi sfarma genunchii si as urla tot ce-au tacut oamenii vreodata, ca apoi sa ma refugiez in mine definitiv si sa amutesc precum cei morti de mii de ani, de care nimeni nu-si mai aduce aminte.

Nu-i vina nimanui in afara de mine… Imi imaginez viata mea cu spiridusi si cu absolut, ca o infinita poveste de dragoste pura a universurilor; poate innebunesc… Uneori cred c-ar fi mai bine. Orice iesire din aceste povesti e o renuntare la mine, cum ar putea cineva sa inteleaga? M-am pierdut de mica, fara sa banuiesc. Voi si visurile mele imposibile ma aveti mai mult decat m-am avut eu, decat ma voi avea vreodata… Voua (si lor!) va sunt povara, atat de concret stiu asta… Va inund cu toate dorintele mele absurde pana nu mai intelegeti nimic; va inchid intr-un colt in mine si va sufoc cu nebunia mea pana la limita suportabilitatii… Imi pare atat de rau…

Nu mi-as dori decat o zi in care macar sa fiu suficient de nebuna incat sa cred ca spiridusii si absoluturile mele sunt aievea, apoi sa mor odata cu rasaritul. Oricum in mine mor subit oameni zilnic – tineri si batrani; zilnic in mine se nasc prunci – unii orfani, altii bolnavi, majoritatea buclucasi veseli.

Ar fi o minune daca as putea sa nu mai scormonesc in mine dupa idei de ideal, dupa vechi ravase in care iubitii isi scriu versuri ce li se tatueaza pe irisi, dupa fotografii invechite cu inmormantari de mituri si dupa icoane in care plang ingerii… Ce minune ar fi daca n-as mai fi eu cea in care sa caut. Candva, poate voi invata sa citesc in ideile celor ce-au murit fara sa le astearna pe hartie si atunci, imprumutand alte trairi, poate voi uita de golul care sunt…

Ma dor toate azi… Secundele scurse de la fericire pana la insingurare imi par ani hidosi, de plumb si smoala. As vrea sa fiu schizofrenica… As vrea sa pot muri in voi si sa ma puteti uita, sa ma ignorati si sa ma lasati sa uit ca am existat vreodata… Maine ma voi razgandi, voi face giumbuslucuri si va voi zambi pana ma veti baga in seama iar… Nu ma mai ascultati, va rog!… Nu mai pot sa traiesc in voi! Nici in mine nu mai am loc…

Cand eram mica eram convinsa ca nimic nu este imposibil, ca toate lucrurile sunt frumoase, ca toti oamenii sunt infinite… M-am ucis pe mine mica demult si imi e atat de mila de convingerea ce s-a pierdut atunci… Imi e atat de dor de mine copil!… Copilul ala merita multe; eu, acum, nu merit nimic…

Imi vin in gust secole amare, iar vorbele voastre despre tot ceea ce considerati nedemn in mine si in aceasta trista scrisoare imi ard tamplele cu acid, imi fractureaza luciditatea si-mi violeaza brutal sufletul…

Imi mor gurile voastre pe brate atunci cand visurile mele va injunghie; bolesc dupa fiecare inmormantare, ma infrang durerea si disperarea de a nu va fi tinut in viata, fericiti…

Va implor, lasati-ma sa mor in voi si nu-mi luati in seama rugile de maine! Ciclic apartin unei morti, macar urmatoarea sa fie definitiva – este ultima din dorintele mele nebune…